Mă gândesc ades la Tine,

Mă gândesc ades la Tine,
La iubirea Ta adâncă,
La fântâna apei vieţii
Ce mai izvorăşte încă.
Doar un pas am mers spre ceruri,
Şi m-ai răsplătit aşa
Cum gândirea cea mai-naltă,
Niciodată n-ar visa...

/: O, de s-ar deschide cerul
Şi Te-ai coborâ în slavă,
S-ar aprinde înălţimea,
De splendoarea Ta grozavă,
Şi s-ar despica în două
Munţii în cuprinsul lor,
De lumina Ta, s-ar umple
Muntele Măslinilor. :/

Ai veni atunci la mine
Şi Te-aş invita la cină
Şi Ţi-aş dărui cu totul
Inima de pace plină;
Aş privi mereu la chipul
Care-a suferit dispreţul
Şi, spre fericirea noastră,
A plătit cu sânge preţul.

Dacă voi intra vreodată,
În a nemuririi spaţii,
Ca, în lumea înoită,
Îngerii să-mi fie fraţii,
Numai prin a Ta iubire,
Voi păşi în veşnicie;
Tu-mi vei fi şi-acolo,
Doamne,
Cea mai sfântă bucurie!